| |
Fragmente din volumul de povestiri
Ultimul tablou al lui Wang Wei
de Ariane Buisset,
Editura Herald, 2007
Esshun » » »
Baricadele misterioase » » »
Câinele lui Iov » » »
Esshun
“Să dăruieşti este perfect,
îşi zicea Esshun, când asta ţâşneşte din preaplinul
inimii, nu când eşti constrâns s-o faci sub lovituri! Nu atunci când
n-ai încotro! Fireşte, multe dintre surorile mele se sacrifică,
şi unele dintre ele chiar îşi fac datoria fără prea
multă osteneală, fie pentru că s-au resemnat, fie pentru
că firea lor nu le împinge către nimic altceva, însă cine
dăruieşte cu acea bucurie fără limite care este semnul
adevăratei iubiri? Printr-un îndemn spontan al inimii? Dacă
m-aş fi conformat acestui model, aş fi devenit o caricatură
odioasă a fiinţei mele. Generozitatea mea înnăscută
ar fi fost mânjită pentru totdeauna. Vreau să cred că există
undeva în mine acea căldură căreia îi presimt puterea.
Altfel n-aş fi fost atât de rănită din cauza acestor aparenţe
mincinoase pe care le văd. Năzuiesc, fără îndoială,
către un sentiment mai înalt decât toţi cei pe care mi-a fost
dat să-i întâlnesc! Vreau să dăruiesc mai mult!”
…
… Atât timp cât n-am pătruns în adevărata noastră natură,
totul este întrebare! Dar omul obişnuit trece de la un la alta, fără
a sfredeli niciodată până în străfundul nici uneia dintre
ele. Este ca un fluviu orb şi leneş, care face meandre în dreptul
fiecărui obstacol. Totuşi, fiecare problemă este ocazia!
Dacă o trăim ferm, până la capăt, repune în discuţie
tot universul.
…
Când se aşeza pe perna neagră din zendo, avea impresia că
tot universul era aşezat împreună cu ea. Când lupta împotriva
frigului, toţi călugării, toţi ţăranii din
sat, toate animalele care-şi lăsau urme în zăpadă,
toate crengile arborilor, toate plantele pârjolite de ger atârnând moale
când li se topea învelişul de cristal, toate luptau împreună
cu ea. Sensul vieţii depindea de Esshun! Ea singură putea să
ilumineze micile lor lupte pentru un pic de căldură, puţină
hrană, puţină afecţiune şi să le reaşeze
într-un context infinit.
…
”Când sunt tristă, lumea e şi ea tristă, îşi spunea
Esshun, când sunt voioasă şi lumea este la fel. Cine sunt eu,
deci, şi cine este lumea? Ce ne leagă? Suntem milioane dar,
în mod sigur, dacă fie chiar unul din noi îşi croieşte
drum în lumină, întregul pământ este transfigurat!...”
…
Această senzaţie, care nu era o reflecţie, nici o deducţie,
îi invada corpul şi semăna o graţie nouă în mişcările
ei. După atâtea revolte şi eforturi Esshun devenea fluidă
ca apa. Petrecuse multe ore cu spatele drept, într-o atitudine de aparentă
rigiditate dar, de îndată ce se mişca, dansa. O flăcăruie
liniştită începea să-i lumineze trăsăturile.
Faţa îi înflorea şi părea să spună, neîncetat:
mulţumesc!
Baricadele misterioase
Drama cea mai sfâşietoare
a vieţii nu este aceea care îţi sare în ochi. Este cea care
nu a fost încă detectată şi care provoacă o nelinişte
atât de vagă, încât nu poate purta nici un nume. Cea căreia
i-ai căzut pradă fără să ştii. Această
nelinişte fundamentală te determină să spui cuvinte,
să comiţi acte în definitiv, să învârteşti roata.
E protejată de un consens al iubirii şi al tăcerii. Cât
despre cel care îndrăzneşte să o demaşte, se expune
mânia semenilor, la singurătate sau la excludere.
Suferinţa exprimată în marile oratorii ne linişteşte.
Este a noastră, vrem s-o îndurăm, dar vai de aceia care cutează
să ne spună că suferim mult mai profund şi de o suferinţă
atât de difuză încât nu trebuie decât să adii peste câteva note
ale claviaturii, pentru a o evoca…
Într-o zi, domnul Couperin, care pe atunci era organist al lui Ludovic
al XIV-lea şi profesorul de muzică al copiilor regelui, a compus
o scurtă piesă muzicală pe care a intitulat-o Baricadele
Misterioase.
…
Baricadele misterioase! Baricadele misterioase! Ei bine, să nu credeţi
că este vorba doar de cele care se ridică între un bărbat
şi o femeie, sau între dumneavoastră şi ceilalţi.
Nu, sunt cele pe care privirea mea le-a descoperit recent, peste tot,
peste tot. Priviţi acest arbore, aceste flori, această pasăre.
Cât par de apropiate! Cât sunt de vii! Dar eu ajung mereu numai pe urmele
vieţii, viaţa însăşi n-o cunosc. Sunt mereu în întârziere
la întâlnire… Dacă-i vorba despre un arbore, sunt încurcat de frunzele
lui, dacă-i o floare de petalele ei! … Aceasta-i impresia mea, decepţia
constantă a vieţii mele. Când ajung undeva, tabăra a fost
deja ridicată. Sosesc atunci când Unul s-a pierdut deja… după
creaţie, naştere, căsătorie! Acum că am îmbătrânit,
dorinţa mea s-a mutat de la femei, la lucruri, dar, între noi fie
zis, nu cred că a fost vreodată vorba realmente de femei. Sunt
îndrăgostit de viaţă. Sunt îndrăgostit de plinătate.
Sunt îndrăgostit de focul viu. Sunt îndrăgostit de Dumnezeu.
Sunt îndrăgostit de sufletul meu. Către el merg cu braţele
întinse. Pe el îl caut prin toate acestea. Nu vreau decât să umplu
această absenţă a mea, faţă de mine, căci
toate celelalte nu sunt decât consecinţe şi reflexe ale ei!
Înţelegeţi, doamnă? Ah, discuţia noastră a luat
un curs foarte abstract, probabil încep să vă obosesc. Dar,
spuneţi-mi, de unde credeţi că vine această forţă
pe care o are imaginea unui cuplu îmbrăţişat, asupra minţii
noastre? De ce acoperă, totdeauna cu succes, ultima pagină a
romanelor noastre? Credeţi că e vorba, pur şi simplu, despre
chemarea trupului care ne îndeamnă să atribuim, pe nedrept,
o astfel de beatitudine celui mai mic luminiş, întrevăzut printre
bariere? Nu, este nostalgia noastră de noi înşine, nostalgia
după ceea ce suntem cu adevărat, fără să ştim
cum am putea redeveni sau rămâne la fel. Vrem să fim păcăliţi,
chiar după ce am constatat de mii de ori că această imagine
nu era cea căutată, că era o amăgire. Iată, asta-i
părerea mea. Dar ce dramă! Şi drama aceasta roade viaţa
mea, doamnă, şi nimeni nu ştie nimic…
Câinele lui Iov
Toată lumea cunoaşte
povestea lui Iov, dar puţini o ştiu pe cea a câinelui său.
Totuşi, acest câine ar avea un cuvânt de spus despre drumul care
duce la Dumnezeu. El l-a ajutat pe Iov să priceapă cel mai mare
dintre toate misterele, cel al Răului.
Aşadar, Iov este singurul om care a avut drept maestru un câine.
Câtă vreme Iov fusese bogat, şi câinele a fost gras şi
prosper, căci cum e tatăl, aşa-i şi fiul, cum e omul,
aşa-i şi câinele. Dar când Dumnezeu a revărsat năpasta
asupra lui Iov, câinele, care n-avea nimic de-a face cu toate astea, o
îndură şi el. Culmea este că Biblia, fiind redactată
exclusiv de oameni, acest fapt a fost în întregime uitat! Ah, ingratitudinea
acestei rase! Merita din plin potopul!
Iov deveni scheletic. Câinele lui de asemenea. Dar trebuie să recunoaştem
că pentru un câine, a fi „un pachet de oase” este mai insuportabil
decât pentru un om: avea impresia că devenise un fel de mâncare,
jinduit de semenii lui. Iov fu acoperit de cruste şi de bube. Câinele,
de asemenea dar, dintr-odată tot părul îi căzu şi
trebuie să recunoaştem că, având mai mult păr decât
Iov, nenorocirea lui era mai mare.
Pe deasupra Iov se ruga, găsindu-şi mângâierea în Scripturi.
Credea că dă un sens nenorocirii lui şi se desfăta,
sperând: Dumnezeu îl încerca, Dumnezeu se interesa de el! răsplata
lui va fi nemăsurată în Rai! Dar câinele îşi lingea bietele
lui labe umflate şi se mulţumea să-l privească pe
Iov, fără a înţelege. Unde era blidul cu mâncare care îl
aştepta la ore fixe? A dispărut! Şi uşa care îl proteja?
La fel! Ce devenise fereastra prin care intra soarele, făcându-i
atât de plăcute siestele? A zburat! Şi acoperişul din care
atârnau pereţii? La fel!
Oamenii au obiceiul să creadă că Dumnezeu trebuie, sau
ar trebui, să le rezolve toate problemele. Câinii au aceeaşi
slăbiciune, dar Dumnezeul lor este omul. Câinele lui Iov trecu deci
printr-una dintre acele perioade pe care un teolog ar numi-o „criză
de credinţă”. „Dacă Iov este Dumnezeu, îşi zicea el,
cum de permite toate acestea? Nu i-am fost eu credincios? Nu l-am servit
bine? Dacă poate totul, de ce nu face nimic?” Totuşi, cu inteligenţa
lui de câine ieşi, mai repede decât confraţii lui umani, din
aceste dileme.
Deodată îşi zise: „Raţionamentul meu e logic, dar stă
pe baze pe care nu le-am verificat niciodată. Cine mi-a spus mie
că Iov era atotputernic? De unde această convingere? Probabil
că i-am atribuit calităţi care ţin de pura mea fantezie!
Poate că am luat dorinţele mele drept realităţi! În
loc de a repune în discuţie divinitatea lui Iov sau existenţa
sa, ar fi mai bine să caut să înţeleg cine este şi
cum funcţionează! În fond, puterile unui Dumnezeu sunt, probabil,
cu totul altele! Situaţia este poate fundamental diferită, faţă
de ceea ce văd eu”. Câteva zile mai târziu, concluzia lui deveni
mai prudentă: „S-AR PĂREA că Iov e în aceeaşi încurcătură
ca şi mine, ceea ce nu-l împiedică să existe, nici să
fie un Dumnezeu!...” Odată atins acest stadiu se simţi împăcat.
Când ceilalţi câini, văzându-i pe amândoi trecând atât de jalnici,
îşi băteau joc de-o atât de prăpădită divinitate,
dublată de o slugă atât de pricăjită, sigur de sine,
lătra şi mai tare pentru a-i face să tacă. Consimţea
cu totul la ceea ce părea de neimaginat: un Dumnezeu decăzut.
Când, pentru a-l încerca, i se cerea părerea, răspundea că
pe el asta nu-l mai frământă! Între timp, Iov trăia într-o
lume în care totul, chiar şi suferinţa lui, aveau un sens şi
asta îl întărea. Suferea fiindcă Dumnezeu a permis să se
întâmple aşa! Dar câinele lui Iov trăia într-o lume incoerentă,
în care Iov era singurul lui sprijin. Un lucru îl mângâia: Iov mirosea
a bucurie.
Animalele ştiu foarte bine că oamenii miros totdeauna a frică.
Le trec atâtea prin minte, amintiri ale unor suferinţe vechi, nelinişti
pentru viitor, încât acestea îl ţin într-o stare de angoasă
permanentă. Animalelor le este străin sentimentul fricii, cu
excepţia confruntării cu răpitoarele. Frică de-o clipă.
Când îi lingea mâna lui Iov, câinele simţea mirosul bolii, al foamei,
al bătrâneţii, dar nu şi pe cel al fricii. Nu putea să
înţeleagă că asta se întâmpla fiindcă Iov avea credinţă,
dar câinele era fericit pentru stăpânul lui. În schimb era el, animalul,
cel care tremura de frică! Din păcate, acest miros bun al lui
Iov luă sfârşit!
…
…
- Dar e o lovitură mortală, Doamne, nu poţi să-mi
iei, deodată, tot ceea ce-i aici şi tot ceea ce-i dincolo!
- Ce să mai vorbim despre lumea ta de dincolo! Căldură,
muzică, confort! Păi, acesta-i idealul unui derbedeu. Hai, pleacă
Iov, raiul tău îţi seamănă, dar nu e nicidecum al
meu! E alcătuit din toate meschinăriile care îţi trec prin
cap! Raiul dorinţelor nepotolite şi al convenţiilor! E
opoziţia dintre cald şi rece! Ca de obicei! Nimic cu adevărat
transcendent! Nimic cu adevărat surprinzător! Nimic original!...
De fapt, este ca şi aici, nu-i aşa, doar că-i ÎN ALTĂ
PARTE, MAI TÂRZIU ŞI MAI MARE! Sunt cu adevărat dezamăgit,
Iov! Dacă aşa vezi tu raiul meu, Phui! mai bine nu m-aş
gândi la felul cum mă vezi tu pe mine! Sunt eu un negustor care vinde
o marfă proastă ? Am oare atât de puţină imaginaţie?
Să fim serioşi! Tu crezi că mă cunoşti, dar nu
mi-ai văzut niciodată faţa! Ţi-o închipui din auzite!
Stai să vezi, aş îndrăzni să fac o încercare… Fără
îndoială, rezultatele ar fi grăitoare! Ia să vedem, cum
auzi tu vocea mea, în acest moment? urlă Dumnezeu.
- Eeei, zise Iov.
- Hai, spune drept!
- E adevărat că uneori nu-i prea blândă, bâigui Iov.
- Ei bine, iată, dovada a fost făcută! Haide, ascultă-mă
bine, Iov, eu nu URLU şi nici nu sunt de NEÎNŢELES. Chiar în
acest moment, te asigur că suflul meu nu ar clinti nici petala unei
flori. Cât despre caracterul meu insondabil, el ţi se pare aşa
pentru că nu l-ai sondat niciodată cu adevărat. Ah, m-am
săturat de a fi văzut drept un fel de bătrân sadic şi
ramolit! De 80 de ani mi te rogi adresându-te altcuiva! E prea de tot!
…
…
Tu încerci mereu să scapi din încurcături prin grabă, tratându-le
ca pe un neajuns trecător. Şi atunci rezultatul se vede prea
bine. Dacă soarele nu se arată după ploaie, te îndoieşti
de mine! Te înfurii! Aceşti sori care strălucesc după ploaie,
aceste paradisuri care urmează după infern, lasă-le altora!
Caută un soare care străluceşte mereu! Un rai permanent!
Sări afară din RĂU, afară din tipare, în LUMINĂ!
- Dar sunt scufundat în întuneric, Doamne, mi-ai luat totul!
- Ţi-am luat totul prin bunăvoinţa mea. Caută! Scurmă
întunericul!
- Dar e o mârşăvie, Doamne! N-am cunoscut niciodată o noapte
atât de adâncă. N-am fost niciodată atât de despuiat de toate!
Nu am nici trecut, nici viitor! Nu mai cred în nimic! Nici o poartă
nu mi se deschide!
- Norocul tău!
- Îşi baţi joc de mine, Doamne!
- Nu! Căci nu sunt un Dumnezeu care vine… după aceea. Nu sunt
acela care va veni în ajutor! Nu sunt cel care alungă întunericul!
Nu sunt mângâietorul! Căci, de fapt, eu MÂNGÂI, dar altfel! Nu aşa
cum credeai! Haide, caută! Cercetează oroarea!
- Dar oroarea e groaznică, Doamne!
…
…
Iov închise ochii. La început bâjbâi. Apoi îşi zise: „Mi-e frig.
Cum e asta? Cum ? Cum?! Atunci pătrunse în spatele lui, acolo unde
era mai lat, apoi în umeri, în pântece. În locul acela, frigul semăna
cu o singură întindere, compactă, statornică. Dar el continua
să-l întrebe, folosind cuvântul „cum” ca pe un sfredel. Sub această
întindere care, de fapt, se dezvăluia intermitent, descoperi altele,
ca nişte peisaje, din ce în ce mai conturate, din ce în ce mai diferite
şi din ce în ce mai… transparente. Atunci trăi frigul în toate
detaliile, în degetele mâinilor şi picioarelor, în locuri atât de
minuscule cum nu ar fi putut crede că există. Era o panoramă
pe care nu ar fi putut să o descopere atâta timp cât fugea de ea.
Şi, deodată, se trezi în afara frigului! Re-deschise ochii:
- Ştii ce mi s-a întâmplat? îl întrebă pe câine. Am intrat
în frig!
…
- Ştiu, zise câinele. Este tocmai ce voiam să-ţi spun!
- Da, e incredibil! E un miracol! Dacă frigul nu este frig! Dacă
te regăseşti în afară…
- Te regăseşti în afară, fiindcă ai intrat înăuntru!
îl corectă câinele.
…
…
- Dumnezeule, zise Iov, el a înţeles înaintea
mea, paradisul este aici! În acest infern!
(Fragmente din volumul de povestiri
Ultimul tablou al lui Wang Wei,
de Ariane Buisset,
Editura Herald 2007,
(Detalii aici)
Salt la inceputul paginii
|
|
